Textul „23 august, o zi neagră din istoria Românieiâ€?, pe care vi-l propunem pentru lectură va apare în Realitatea Dorohoiană în patru episoade, ultimul pe data de 23 august. Odată cu acceptul pentru publicare, autorul a dorit să facă o declaraÅ£ie, pe care o redăm integral. Gică Manole: „Arestarea mareÅŸalului Ion Antonescu la Palatul Regal, din ordinul regelui Mihai, a reprezentaz un caz de o gravitate excepÅ£ională, prin care fostul rege Mihai s-a acoperit de ruÅŸine, prin înfăptuirea unei triple înalte trădări faţă de Armata Română, pe al cărei comandat suprem, după arestare, l-a predat inamicului (caz unic în istoria universală de la căderea Imperiului Roman de Apus), faţă de România, cât ÅŸi faţă de naÅ£iunea română. ÃŽnainte de toate, subliniez că mareÅŸalul Ion Antonescu pregătise, prin negocieri secrete cu Uniunea Sovietică, ieÅŸirea României din alianÅ£a cu Germania nazistă, chiar în acele zile dramatice. N-a fost lăsat să o facă. Dacă Antonescu ar fi fost lăsat să scoată România din alianÅ£a cu Hitler, soarta ţării ar fi fost cu totul alta. Or, regele Mihai ÅŸi complotiÅŸtii din jurul său, arestându-l pe Ion Antonescu ÅŸi declarând încheierea unui armistiÅ£iu inexistent, au obligat România la o capitulare fără condiÅ£ii. Postulez: întreita înaltă trădare a Ţării, a Armatei Române, precum ÅŸi a comandantului suprem al acesteia, va reprezenta un stigmat veÅŸnic ÅŸi o imensă dezonoare peste fostul rege Mihai I. Continui să cred că posteritatea istorică a fost ÅŸi este cu totul nedreaptă faţă de eroul martir al neamului românesc, Ion Antonescu, ÅŸi extrem de favorabilă cu un individ lipsit de sentimentul onoarei, demnităţii ÅŸi responsabilităţii faţă de NaÅ£iunea Română. Desigur, îl am în vedere pe fostul rege Mihai."


Prima parte

Când, la 23 August 1944, regele Mihai anunţa naţiunea română (la radio, ora 22. 00) că ţara a ieşit din război prin acceptarea armistiţiului oferit de Naţiunile Unite, spunea, conştient, o minciună ordinară. Aceeaşi minciună se regăseşte şi în Comunicatul primului guvern format, tot atunci, şi condus de generalul Constantin Sănătescu: „în domeniul politicii externe prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Guvernele din Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite au garantat independenţa României şi, în cadrul suveranităţii respectate, neamestecul în viaţa noastră de stat�. Nici una din cele trei mari puteri nu garantase independenţa României atunci când poporul român asculta cu răsuflarea tăiată comunicatele respective, cum cu nici unul dintre cele trei state statul român nu încheiase vreun armistiţiu. Realitatea era mult mai dramatică, iar bucuria din pieţele publice va fi scurtă, căci scadenţa diversiunii va veni repede. Regele şi C. Sănătescu încercau să ascundă o realitate urâtă: România sărise în prăpastie (cu ochii deschişi) capitulând necondiţionat în faţa celui mai constant şi implacabil duşman al său - Uniunea Sovietică. Cum spuneam, aceste comunicate se constituite într-una din cele mai grave diversiuni din istoria românilor (secolul XX).

Pentru că, oricât ar fi fost de tânăr (23 de ani) şi imatur, regele Mihai, când a fost pus să citească ţării comunicatul respectiv, era obligat să ştie, trebuia să ştie, că este părtaş la un fapt de o gravitate deosebită şi cu urmări la fel de grave pentru ţară. Realitatea DorohoianaAutorii loviturii de palat (camarila regală) ce se va dezvolta rapid într-un puci militar, iar de-a doua zi se va transforma într-o lovitură de stat, ştiau că Aliaţii, în cursul negocierilor de până atunci, oferiseră României o capitulare necondiţionată, şi nicidecum un armistiţiu. E adevărat, timp de peste un an de zile s-au purtat negocieri cu Aliaţii (Cairo, Ankara, Stockholm etc. ) dar scopul acestora nu era de a ajuta România să iasă din război, ci unul diversionist (ascunderea locului şi datei viitoarei debarcări din Normandia, ocuparea militară a României de al treilea Reich etc).

Ruşii au intrat în negocieri secrete, directe, cu I. Antonescu, prin ambasada lor din capitala Suediei, deoarece Stalin îl respecta pe Ion Antonescu şi-l credea singurul în stare să rupă România de Axă. Însă, cum operaţiunile militare se derulau cu repeziciune şi favorabil (în martie - aprilie 1944 ruşii ocupaseră Nord-Estul României, frontul stabilindu-se pe linia Carpaţii Orientali - Iaşi - Chişinău - limanul Nistrului şi Mare, ) Kremlinul blochează negocierile fiind mult mai interesat de o ocupaţie militară a României, prin înfrângerea sa, decât de un armistiţiu negociat cu clauze ce-i obligau la anumite responsabilităţi. Nu mă sfiesc deloc să-mi pun întrebarea dacă vreodată, ruşii, bolşevici sau nu, au avut bunul simţ, onoarea de a res­pecta un tratat sau orice act juridic bilateral sau internaţional. Chiar dacă cel care a spus că tratatele dintre state sunt „petice de hârtie� a fost cancelarul german Bethman - Hollweg, în primul război mondial, ruşii cu istoria lor plină de cele mai odioase atrocităţi au dovedit, din plin, că sunt de partea omului de stat german. Generalul I. Antonescu pus în faţa condiţiilor de armistiţiu sovietice (cedarea definitivă a teritoriilor româneşti anexate în 1940, plata unei uriaşe despăgubiri de război etc. ) a ezitat.

Ion Antonescu, după Stalingrad, căuta să identifice posibilităţile ieşirii României din război, fiind preocupat în cel mai înalt grad de soarta ţării. El era sigur că Germania va pierde războiul (din 1943); de aceea va permite tuturor celor avizaţi şi care erau în stare să o facă (Mihai Antonescu, Iuliu Maniu - lider al aşa-zisei „opoziţi unite� camarila regală etc. ) să caute soluţii, să negocieze cu Aliaţii ieşirea României din război. Este bine să se ştie că toţi cei care au fost implicaţi în răsturnarea de la putere a lui Antonescu, au „complotat� pentru scoaterea ţării din alianţa cu Hitler, cu acordul generalului (îi zic general şi nu mareşal, deoarece la acest grad din urmă s-a avansat singur - Mihai I, care-i oferise gradul, nu era decât o marionetă în mâinile sale) şi sub atenta supraveghere a serviciilor secrete româneşti. Când simţise că poate pierde războiul, Antonescu a declarat, deseori, liderilor „opoziţiei unite�, că este gata să renunţe la putere dacă aceştia primesc din partea aliaţilor condiţii mai bune de armistiţiu pentru ţară. Ceea ce nu ştia Antonescu, cât şi „opoziţia unită�, era faptul că toate zbaterile lor erau sortite eşecului, inutile: la Teheran (28 XI -2 XII 1943) cei „3 mari� (Stalin, Roosvelt, Churchill) conveniseră că România, la sfârşitul războiului, va intra în zona de influenţă sovietică.

Acordul de principiu al liderilor Naţiunilor Unite, de la Teheran, va fi întărit de acceptul lui Churchill către Stalin (cu acordul SUA) din iunie 1944, ca ţara noastră să fie lăsată la cheremul ruşilor; vânzarea României va căpăta forme precise, de un cinism nemăsurat, prin acordul aceluiaşi Churchill cu Stalin (9 X 1944), de la Moscova, când soarta României, ca şi a tuturor statelor europene din Estul şi Centrul continentului, va fi pecetluită pentru o jumătate de secol. Realitatea DorohoianaAşa că, oricine ar fi negociat, cu ruşii sau anglo-americanii, ieşirea României din Axă, indiferent ce grupare de forţe ar fi produs răsturnarea de alianţe, de ruşi nu aveam cum să scăpăm. Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi ostile, pe care nici un lider politic român nu o cunoştea înainte de a se produce catastrofa de la 23 august 1944, au existat virtualităţi, care, dacă ar fi fost folosite la timp, ar fi permis României să negocieze, să semneze un armistiţiu prin care să iasă din războiul împotriva Uniunii Sovietice.

Acum, dacă tot am de gând să-mi exprim opinia despre 23 august 1944 şi semnificaţiile sale pentru români - şi nu numai - consider că este mai mult decât oportun să spun cum, când şi de ce s-a ajuns să participe ţara noastră la ultimul război mondial, ce rol a revenit lui Ion Antonescu, dacă acesta avea alternative de conduită externă - şi altele decât cea cunoscută, dacă în România lui Antonescu a fost holocaust, dacă noi am fost agresori sau victime în marea dramă dinspre mijlocul secolului XX.

1. România, ca stat naţional întregit, a fost distrusă în două luni (28 iunie - 30 august 1940) de către cele două imperii totalitare -Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, care s-au înţeles între ele, la Moscova (23 august 1939) printr-un tratat banditesc cunoscut sub denumirea de Pactul Ribbentrop - Molotov. Tratatul conţinea un protocol secret prin care cele două părţi îşi delimitau sferele de influenţă în răsăritul Europei. Prin articolul 3 al acelui protocol, Uniunea Sovietică viza ocuparea Basarabiei de la România (precum şi a altor părţi de teritoriu românesc).

Se susţine, încă, şi cu totul eronat, că Hitler este vinovatul principal în declanşarea războiului, ignorându-se, din partizanat politic şi rea credinţă, rolul la fel de mare jucat în această problemă de către dictatorul U.R.S.S. -Stalin. Din tratatul cu Hitler, Stalin a tras foloase mult mai mari decât acesta: anexează statele baltice, procedează la fel cu jumătatea de est a Poloniei, impune Finlandei un război nedrept în urma căruia îi smulge teritoriile vizate, şi, după ce Vestul Europei este îngenunchiat de armata germană, comite încă un act banditesc -ameninţând România cu războiul (iunie 1940) spre a o forţa să-i cedeze teritorii din Nord-Estul său (Nordul Bucovinei, Herţa, Basarabia).

În vara anului 1940 (ca şi-n cea din 1944) România rămăsese cu totul izolată, singură, iar cedarea în faţa celor două ultimatumuri sovietice, li s-a părut celor ce-o guvernau atunci, singura alternativă. Aşadar, împotriva României, în vara lui 1940, Uniunea Sovietică comite o agresiune neprovocată, un act de război. Acum intră ţara noastră în al doilea război mondial, ca victimă a ambiţiilor expansioniste ruseşti, la sfârşitul lunii iunie 1940 şi nu la 22 iunie 1941.

Cine crede că Stalin s-a mulţumit doar cu teritoriile româneşti anexate în vara lui 1940 se înşeală amarnic. Scopul banditului de la Kremlin era de a distruge statul român, în întregime, iar Moldova, până la Carpaţi, urma să fie integrată imperiului său. Numai norocul a făcut ca statul român să nu fie distrus de imperiul totalitar din Nord în 1940 (adaug: şi garanţiile oferite statului român mutilat, de Germania şi Italia, la 30 august 1940, după ce Carol al II-lea acceptase Dictatul de la Viena). Dar, garanţiile de care amintesc au fost la un pas de a deveni caduce dacă negocierile pentru aderarea la Axă a U.R.S.S. ar fi izbutit, situaţie în care soarta îndelung chinuitului popor român ar fi fost şi mai dramatică de cum a fost. Stalin l-a trimis pe Molotov la Berlin (10-11 noiembrie 1940) să negocieze intrarea „patriei păcii şi socialismului biruitor� în alianţa puterilor totalitare (Axa Berlin- Roma - Tokio). Condiţiile ruşilor (distrugerea statului român, ocuparea peninsulei balcanice şi, îndeosebi, Strâmtorile şi Constantinopolul au fost refuzate de Hitler, nu din dragoste pentru români, ci pentru petrolul din Valea Prahovei, necesar, ca aerul, maşinii germane de război. În septembrie 1940, când prăbuşirea ruşinoasă a României Mari devenise un fapt consumat, Carol al ll-lea îl roagă pe Ion Antonescu să preia conducerea guvernului român. Generalul îl izgoneşte de pe tron pe acesta, dar îi garantează viaţa (bine ar fi fost să-l dea pe mâna unui pluton de execuţie, pe care, ticălosul, îl merita din plin), salvează, cu mare greutate, statul român de la disoluţie, integrându-l (singura soluţie) Axei.

Când, la 22 iunie 1941, Antonescu ordonă Armatei Române să treacă Prutul pentru dezrobirea Basarabiei şi nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică, România nu comite nici o agresiune împotriva URSS, ci răspunde actului de război al acesteia din 1940. Realitatea DorohoianaAşadar, iată ce trebuie înţeles odată pentru totdeauna: nu statul român este agresorul în ultimul război mondial, ci fostul imperiu sovietic, care o atacase, banditeşte, în cârdăşie cu Hitler. ţara noastră a fost victimă (îi va schimba acest statut Antonescu) a agresiunii, şi nu agresoare. Rusia lui Stalin este copărtaşă la declanşarea ultimului război mondial alături de Hitler, şi la care participă din plin, din septembrie 1939 (prin atacarea Poloniei, la 17 septembrie acelaşi an) şi nu cum se susţine prosteşte, doar de la 22 iunie 1941. Reacţia noastră din 1941 a fost una legitimă şi apreciată de întreaga lume civilizată. Aşa că, nu există ticăloşie mai mare decât acuzarea României de agresiune, de declanşarea războiului împotriva „paşnicei� Uniuni Sovietice, iar socotirea acesteia drept victimă! ! !

2. Decizia lui Ion Antonescu de a arunca armatele române peste Prut a fost aprobată de întreaga suflare românească. În câteva săptămâni, după lupte deosebit de grele, Armata Română eliberează Basarabia şi Nordul Bucovinei, restabilind hotarul dinspre Est acolo unde-i este (şi trebuie să fie) locul. Aici, la Nistru, ar fi trebuit să înceteze operaţiunile militare împotriva Uniunii Sovietice, deoarece obiectivele urmărite fuseseră atinse. Însă, Antonescu a hotărât altfel. De unul singur, fără să consulte Marele Stat Major al Armatei, generalul ordonă trupelor române depăşirea Nistrului şi continuarea războiului împotriva U.R.S.S.. În ciuda celor ce am susţinut alteori, trecerea Nistrului de rătre Armata Română, la ordinul lui Ion Antonescu a însemnat o greşeală fundamentală. Liderii politici au protestat vehement, zeci de generali ai Armatei au procedat la fel (generalul Iosif Iacobici şi-a dat demisia de la conducerea Marelui Stat Major), iar puterile occidentale ne-au pus în vedere să ne retragem în dreapta Nistrului, altfel ne vor considera agresori.

Antonescu n-a luat în seamă nici o obiecţie: 23 de generali au fost trecuţi în rezervă, el fiind sigur de victoria Germaniei. La procesul din 1946 ( şi nu numai atunci), Antonescu va zice că decizia a luat-o din raţiuni militare (să urmăreşti inamicul până ce-l distrugi), dar el trebuia să ştie cel mai bine că armata română nu era pregătită să poarte un război total, până în fundul Rusiei bolşevice. Aceasta poate fi apreciată drept cea mai mare greşeală a lui Ion Antonescu, care ne va costa scump (şi ne mai costă încă, România fiind considerată şi azi unul dintre statele agresoare din ultimul război mondial). Realitatea DorohoianaTrecând Nistrul, România îşi pierdea statutul de victimă a agresiunii sovietice (cum s-a recunoscut prin Charta Atlanticului �" 14 august 1940), punându-se, culmea, în postură de agresor! De altfel, nu Hitler i-a solicitat lui Antonescu trecerea Nistrului, ci el, din proprie iniţiativă şi fără semnarea vreunui tratat de alianţă sau convenţie militară cu Germania, a hotărât aceasta. Este sigur că, dacă Antonescu ar fi oprit armatele române la Nistru, Hitler nu ar fi avut nici o obiecţie. Intrebarea se pune şi altfel: ei bine, Antonescu eliberează provinciile româneşti din Est, opreşte Armata Română pe Nistru, i se ridică statui în marile oraşe (ca să avem ce demola mai târziu), dar Germania pierde războiul. În asemenea eventualitate, ar fi oprit Stalin armatele sale, ca şi Antonescu, la Est de Nistru? Dacă cineva crede că Stalin ar fi făcut aşa ceva sau că România ar fi scăpat de ocupaţia sovietică şi de comunizare, acela nu-i decât un idiot.

Iarăşi, este bine să fie cunoscut că, în absenţa vreunei reglementări, de orice natură ar fi fost ea, tot cu de la sine putere, Antonescu a pus armatele române ce au luptat pe frontul de Est sub comanda O. K. H. -ului. Iar la începutul ofensivei din Est (iunie 1941) Antonescu a cedat suveranitatea, pentru porţiuni întinse de teritoriu românesc, Germaniei, respectiv armatei a 11-a germane aflată sub comanda generalului von Schobert. Astfel, toate funcţiile statului român din zonă fiind dublate de autorităţi germane. În aceste condiţii (adică în situaţia când Iaşul şi alte zone din dreapta Prutului se aflau de fapt şi de drept sub control german) se produce pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941), în care au fost ucişi câteva mii de evrei nevinovaţi. Pogromul, după cum se ştie, este atribuit cu totul nejustificat, românilor, îndeosebi lui Ion Antonescu. Nenorocirea de la laşi i-a avut drept autori pe germani, ce aveau în zonă reprezentanţi ai tuturor instituţiilor represive aferente (S. S., S. D., Gestapo şi mii de membri ai organizaţiei TODT) în stare de funcţionare şi câţiva legionari. Am să revin, ceva mai jos, asupra poziţiei generalului Antonescu faţă de evreii români şi la problema aşa-zisului holocaust antonescian. Nu înainte însă, de a-mi aminti, cu această ocazie, de anii studenţiei mele, când unii profesori făceau spume la gură vorbind despre uciderea, din ordinul lui Antonescu, a mii de evrei la laşi, cum „criminalul de Hitler a ucis floarea ofiţerimii poloneze la Katyn� (! ! ! ), cum „partidul comunist român, aflat în fruntea clasei muncitoare, a organizat şi înfăptuit marele act de eliberare naţională de la 23 august 1944� etc. Chiar dacă au trecut atâţia ani, nu-mi pot încă, reprima scârba şi violentul dezgust ce-l simţeam (şi îl simt) faţă de cei care, cu bună ştiinţă, minţeau cu neruşinare nişte tineri creduli şi docili (în nici într-un caz, eu).

3. Nimeni nu are curajul să conteste valoarea morală, iubirea faţă de patrie a generalului Antonescu. Cu atât mai puţini sunt aceia care îndrăznesc să-i conteste calităţile de comandant militar. Încă de la începutul carierei s-a dovedit tenace, sclipitor, încăpăţânat, orgolios. Avea o excelentă părere despre sine. Greu accepta să piardă o poziţie, sau renunţa la respectiva poziţie doar dacă simţea că i se impun limite. La fel de greu era de convins că nu are întotdeauna dreptate. Calităţile sale de ofiţer de stat major au adus servicii importante României în primul război mondial. Era incoruptibil, iar încălcarea cuvântului dat însemna pentru el o ticăloşie fără egal. Citez, aici, opinia prinţului Goliţîn despre Antonescu (1918): „Maiorul Antonescu este un om de onoare in cel mai nobil înţeles al cuvântului. Succesele lui care au salvat România in situaţiuni critice, se datoresc nu numai calităţilor lui de eminent strateg, ci şi celor înnăscute de viitor om de stat (ciudată premoniţie - n. n. ). Nu ştiu cum se va pronunţa Istoria ţării sale despre el (Idem). Vitejia inimii sale şi calitatea stoicismului său nu vor putea fi egalate de nimeni. Am absoluta convingere că maiorul Antonescu este un mare soldat. “ (Gheorghe Magherescu în România cu şi fără Antonescu, de Gh. Buzatu, pag. 161.). Tocmai din cauza acestor calităţi mari, sau în ciuda acestora, Antonescu, cât s-a aflat în fruntea statului român, a comis greşeli impardonabile. Despre una, (trecerea Nistrului), am amintit pe scurt, altele mă văd nevoit să le subliniez de acum.

(Va urma)