Să mă explic: în cele mai grele momente, diferite popoare au lăsat de-o parte toate orgoliile, toate răutăţile şi au fost solidari pentru ţara lor. Nemţii au reconstruit Germania, japonezii au reconstruit Japonia şi aşa mai departe. Numai noi, românii, de-a lungul secolelor, când ni se „trezeaâ€? conÅŸtiinÅ£a, luam bâta (coasa, furca, arma, etc) în mână, alungam boierii (sau grofii, nobilii, comuniÅŸtii), distrugeam ÅŸi incendiam tot ce reprezenta clădiri ÅŸi rezerve de hrană, după care, cu degetul în colÅ£ul gurii, ne întrebam de ce am făcut aÅŸa ceva. Pentru că la numai câteva ore de la aceste acte de “eroismâ€? ne dădeam seama că n-am rezolvat nimic: nici clădirile nu mai existau, nici mâncarea nu mai era de găsit. Era arsă.

Nu mai dura o zi până când organele de represiune (oricum s-ar fi numit ele în diferitele perioade istorice), intrau în forţă în “recalcitranţi�, făceau arestări, se ajungea la execuţii fără judecată, iar viaţa revenea la normal. Atât doar că din acel “normal� lipseau cei care au condus acele mişcări spontane.

Mă gândesc la Horea, Cloşca şi Crişan, la conducătorii răscoalei de la Bobâlna, la cei din 1907, la intelectualitatea românească martirizată în închisorile comuniste, ajungând până la eroii evenimentelor din decembrie 1989 (ar fi prea mult să spun revoluţie, cu tot “respectul� faţă de nomenclaturiştii, securiştii şi scăpătaţii vremii care au urmat).

Pentru ce s-au sacrificat, pentru ce au murit acei oameni? Aş spune că au murit degeaba. Niciodată jertfa lor nu a fost nici înţeleasă, nici respectată de contemporanii, dar mai ales de urmaşii lor. Ne-am dovedit o naţiune mult prea spăşită, mult prea influenţată de sindromul “mioriţei�.

Ce-am ajuns noi, cei care vorbim de “un picior de plai, pe-o gură de Rai�? Am ajuns o naţiune care stă drepţi în faţa oricărui ordin venit din afară, care stă cu capul plecat în faţa “stăpânilor� din Italia, Spania şi alte ţări care nu acceptă ca cetăţenii lor să facă cele mai înjositoare activităţi, dar suntem electrizaţi când auzim imnul naţional. Un imn care ne îndeamnă la deşteptare. Şi pentru că am ajuns atât de nepăsători, nici măcar nu ne dăm seama că imnul nostru nu se referă nici la deşteptarea pe care ne-o dă ceasornicul, nici deşteptarea mintală. Nu, fraţilor, deşteptarea de care vorbea Andrei Mureşan în secolul XIX se referea la “somnul cel de moarte�.

Aş putea spune că acest Mureşan a fost un mare prooroc. Dar un prooroc cinic. De unde ştia el că după 1989 versurile lui vor fi adoptate ca imn de un popor care se încrede în promisiuni deşarte, în pachete electorale, un popor care va fi atât de uşor manipulat de emisiuni TV stupide, toate acestea menite să-l adoarmă şi să-l trimită, încet, tocmai spre somnul cel de moarte?

Căci cum altfel putem interpreta lipsa totală de reacţie a populaţiei faţă de tot ce se întâmplă în România? Oamenii mor cu zile în spitale, pensionarilor le sunt tăiate pensiile, bugetarilor le sunt tăiate salariile, din împrumuturile FMI ne trezim cu telegondole şi săli de sport în sate “populate� cu câţiva bătrâni, zeci de mii de societăţi comerciale dau faliment, din banii noştri trimitem la moarte soldaţi care luptă doar pentru bani în Afganistan şi Irak… Exemplele pot continua la nesfârşit.

Întrebarea care însă rămâne este: când ne vom trezi din somnul cel de moarte? Cât timp ne vom mai umili? Cât vom mai aştepta până vom trăi bine, vorba unui concetăţean?

Mai sunt câteva ore şi trece Crăciunul. Fără a simţi vreo pornire lăuntrică deosebită, am spus tuturor “Sărbători fericite!�. Să fim cinstiţi: nici noi nu credeam aşa ceva. Dar am spus-o, conform tradiţiei. Din păcate, aceeaşi tradiţie, ne ţine legaţi de acelaşi sindrom mioritic: consolarea în faţa morţii. Acceptarea fără împotrivire…

Mie nu-mi rămâne să vă urez decât Sărbători fericite… Să trăiţi bine… Şi la cap să-mi pui, fluieraş de soc,/ Mult zice cu foc… Că “Deşteaptă-te române� este din alt film…